Era toamna lui '65 , el era intins pe iarba ,o privea cum i se strecoara prin vene , cum ii aluneca pana in calcaie si zburda linistita prin encefalul lui . Si el o lasa , o lasa sa se distreze cu viata lui . O stia mica si naiva,o cunostea , sau cel putin asa credea , destul de bine ca sa stie ca ea nu o sa plece .
O privea incet cum isi lasa parul pe spate ascunzand corpul acela sfios si albicios de domnisoara . Brusc, se rusineaza , isi ia genunchii in maini, isi arunca parul peste fata lasand sa se intrevada doar un sfert din zambetul ei strengaresc .Apoi se intoarce spre el , isi pune capul in poala lui , ii zambeste cu ochii inchisi caci soarele care lumina destul de palid zona ,totusi o orbea , si ramane asa . Cu un zambet larg ce lasa sa ii se vada dintii albi , imaculati , ochii inchisi , pielea de portelan , amintirile ei in sufletul lui.Asa a ramas.In viziunea lui , asa a ramas mereu .
Era deja iarna lui '70 si era ger afara si el era in acelasi parc, intins pe zapada rece in aceasi zona , fara ea , fara ei doi incolaciti in povestea lor , fara zambete puerile aruncate pe sub par, fara parfumul suav si dulce de domnisoara.Doar el,cu ego-ul sau si poate cu..amintirile ce-l navaleau.
"E aceasi piesa surda , amestecata cu venin ,aceasi poveste veche cu chip senin"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu